Anii formativi şi amprenta lor – Şcoală, teme, citit, învăţat formal şi informal

Sâmbătă, pe 25 Martie Oana Moraru susţine Atelierul dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, atelier intitulat foarte sugestiv „Anii formativi”.

Zilele trecute vorbeam cu Oana despre ce înseamnă primii 6 ani din viaţa unui copil, ce influenţă covârşitoare pentru dezvoltarea lui ulterioară au aceşti ani; despre ce putem face noi ca părinţi pentru a fructifica la maxim potenţialul lor; despre alegeri şi responsabilităţi. Dar, cum sunt mami de 2, şi am şi un băiat care iată, stă să împlinească opt ani (Doamne cum zboară timpul!) evident că sunt foarte preocupată şi de ceea ce înseamnă copilul la vârsta preadolescenţei. Şi nu e deloc uşor. Este vârsta la care copilul intră la şcoală într-un sistem rigid şi îmbătrânit, vârsta la care pretenţiile părinţilor dar şi ale celorlaţi cresc – pentru că, nu-i aşa, acum e băiat mare; este vârsta la care descoperă cititul şi scrisul, cărţile nu mai sunt doar pentru lectura de seară ci încep să-şi dezvăluie miracolele direct şi lor copiilor, lumea pare mai mare, mai vastă şi mai complicată dar totuşi surmontabilă; vârsta la care apar şi o grămadă de curiozităţi şi nedumeriri.

Grija cea mare a fiecărui părinte în această perioadă este legată de şcoală, de felul în care aceasta îşi pune amprenta pe dezvoltarea lui, de faptul că elevul e forţat să digere informaţii abstracte pe care nu le poate înţelege sau de cât înţelege din aceste informaţii, de mulţimea temelor care îi sufocă şi le mănâncă tot timpul liber. Cât din timpul unui copil trebuie să reprezinte temele şi cât alte activităţi? Cum ar trebui să se desfăşoare orele pentru ca micul şcolar să integreze informaţia facil şi să îşi creeze mecanismele de gândire independentă ? Când ar trebui să achiziţioneze cititul ca instrument autonom din care să înveţe? Cum îi putem noi crea reflexul şi stârni dorinţa de a citi? Care sunt pilonii dezvoltării lui academice ?

Am primit răspunsurile la aceste întrebări de la Oana Moraru, ca un preambul al Atelierului de sâmbătă. Vă invit să le urmăriţi mai jos:

 Mamide2: Ce reprezintă în ciclul primar un program echilibrat pentru un copil : cât din timpul lui trebuie să îl petreacă la şcoală, cât făcând teme şi cât făcând alte activităţi? La şcoala fiului meu este implementat sistemul „şcoală după şcoală” în care elevul poate rămâne în clasă după ore cu învăţătorul său pentru a face teme sau alte activităţi, ceea ce a făcut ca până acum noi să nu avem teme pentru acasă, totul fiind făcut deja la şcoală. Cât de eficient pentru elev este acest sistem ? Este cumva prea obosit după 6 ore de stat în bancă? Faptul că nu se crează reflexul de „temă pentru acasă” pe care să o facă singur, este dăunător pe viitor ? – vorbim de clasa 1 

Oana Moraru : Dacă învățarea este eficientă în clasă, de calitate, în sensul că operațiile gândirii sunt efervescent și divers solicitate, tema pentru acasă n-ar trebui să fie mai lungă de 20 de minute la clasa I, de 40 de minute la clasa a II-a, de 60 la a III-a și tot așa.

Dacă, totuși, în clasă, copilul își petrece timpul ”operând” cu aceiași ”mușchi” ai gândirii, pentru că învățătorul încă se încăpățânează să lucreze frontal și sincron 100% din lecție, atunci, desigur, acasă trebuie să dai copilului tău șansa să lucreze cu adevărat. Numai că aici intervine drama: un copil percepe tema ca nedreaptă, ca ”furt” din timpul liber, dedicat voinței și alegerii lui. El nu are de unde să știe – cum ar trebui să știe și părinții – că ceea ce aduce diferență în creșterea intelectului său și a caracterului – este tipul de operații pe care mintea le face într-o zi. Copilul gândește strict în termenii timpului deturnat de adulți de la fluxul jocului de care încă are nevoie ca de aer.

În consecință, întrebările noastre despre teme trebuie puse altfel:

• Ceea ce copilul meu lucrează în clasă, frontal, în grup sau individual, satisface nivelul și potențialul lui de creștere cognitivă?

• Se joacă el suficient de mult – adică cel puțin la egalitate cu timpul de școală – pentru că știu că jocul hrănește în aceeași măsură conexiunile lui neuronale și maturizarea emoțională?

• Primește el suficiente ocazii să lucreze autonom? Îi măsoară cineva nivelul de creștere a siguranței de lucru independent? Ce grad de implicare arată? Ce procent de eroare? Cât cere să afle în continuare? Care îi sunt interesele?

 

Nu există teme pentru acasă efectuate la școală. Este un nonsens. Există timpul de lucru independent monitorizat fie de școală, prin programele after-school, fie de familie, acasă. Ce trebuie să știm cu adevărat în cazul tău este dacă învățătorul care monitorizează așa-zisele ”teme pentru acasă” știe să le formeze deprinderi de lucru independent, a setat reguli și pași de autonomizare a copilului tău, are instrumente de măsurare a progresului acestuia și poate face predicții despre când munca lui va deveni 100% autonomă, după încheierea cursurilor propriu-zise.

După 6 ore de stat la școală, învățarea nu se oprește, doar ia aspectul informal al jocului, al comunicării cu familia, al cărții citite de mama, al filmului văzut și discutat împreună, al locurilor pe care le vizităm. Nu aș mai face acasă, după școală, niciun fel de învățare formală, dar, m-aș asigura că cei care o fac dozează corect timpul și operațiile gândirii pentru copilul meu. Caietele lui și povestirile lui vor reflecta cât la sută se face memorare-aplicare, cât la sută investigare, construcție, analiză, cercetare, modelare, creare etc.

 Mamide2 : La ce vârstă cititul este achiziţionat total (mă refer aici la acel citit cursiv, cu intonaţie), ştiut fiind faptul că în primii ani de viaţă învăţăm să citim, apoi citim ca să învăţăm? Ce pârghii avem la îndemână pentru a-i face pe copii să citească de plăcere? (mărturisesc că eu întâmpin această problemă cu fiul meu care tocmai împlineşte 8 ani)

Oana Moraru : Fereatra de oportunitate pentru achiziționarea cititului, ca instrument deja autonom, marcat de bună înțelegere și chiar intonație, se încheie la finalul clasei a II-a. Studiile au arătat că cine are dificultăți la citit și după această vârstă, le va târî cam toată viața în învățare. Mai ales dacă nu se intervine conștient pentru recupararea acestor copii. Se mai pot recupera mecanismele de înțelegere și coerență și după clasa a II-a, dar numai cu program special de intervenție.

Cât despre cititul de plăcere, părerea mea este că ne aflăm cu toții într-o mare confuzie. Obiectivul nostru, ca adulți, este să dezvoltăm în copii citirea conștientă, un anumit nivel de versatilitate în fața tipologiei de text. Asta se obține prin structură și rigoare: lecturi obligatorii cu termene-limită de prezentare la școală, în ritm mediu și ușor de atins pentru majoritatea copiilor; iar acasă, prin program de 20-30 min, negociat cu școlarul mic, zilnic sau la două zile. Așadar, vorbim de cititul ca instrument și rutină necesară de viață.

Cât despre cititul de plăcere, tare mă tem că visăm. Este ca și cum am afirma la un moment dat, în clasele de gimnaziu, că toți copiii vor face experimente fizice de plăcere, amestecuri chimice din pasiune sau vor mânca matematica pe pâine la fiecare mic-dejun.

Profilul cititorului de plăcere este copilul cu mari curiozități de mic, fascinat de cunoaștere, cu multe întrebări de pus, cu părinți care nu mai prididesc să îi răspundă, în familii în care se discută mai mult despre univers, viață, istorie, artă, decât despre ce a zis vecina sau a făcut vreo rudă. Cititul de plăcere se instalează, ca orice, pasiune, la o proporție mai mică de 8% din copii, în timpul școlii. Ca să te fure microuniversul vreunei cărți, trebuie ca ceva sau cineva să fi configurat deja macrouniversul minții tale cu acest apetit pentru ce vobrație specială aduce scrisul în lumea noastră sau intențiile unui autor de calibru.

Nu cred că trebuie să ne văităm când copiii noștri nu citesc de plăcere. Trebuie să ne asigurăm că citesc susținut, că înțeleg, că folosesc acest instrument ca sursă de învățare.

O parte din ei va aluneca și patima cititului, dar asta e o chestiune care ține, ca orice talent și predispoziție, de configurația genetică, de rutina propriei familii, de obiceiurile casei, de locul pe care cunoașterea îl ocupă în interacțiunea zilnică a membrilor ei.

 

Mamide2 : Pe vremea noastră se punea foarte mare accent pe două materii : matematică şi română, care erau făcute inclusiv în ora de sport şi de desen, ceea ce evident ducea la o suprasaturaţie. Ce pondere ar trebui să aibă aceste materii în programul elevului de ciclu primar astfel încât cunoştinţele să fie achiziţionate şi în acelaşi timp percepţia copiilor pentru aceste ore să fie plăcută?

Oana Moraru : Copiii noștri nu fac Română propriu-zis. Fac limbaj și gândire cu limbajul. Adică tot un fel de matematică. Tot ce ține de gândirea logico-matematică și limbaj asigură baza dezvoltării academice ulterioare. Gândirea matematică este semnul inteligențelor superioare, după cum și un limbaj bine dezvoltat la timp poate semnala același lucru.

Performanța academică însă, cea ramificată din rădăcinile gândirii logice și ale exprimării, stă, ca posibilitate, pe o bază necesară, constituită din 3 mari cărămizi: Corpul fizic, Corpul emoțional și Atitudinea.

Ca să crească intelectual, un copil are nevoie de mișcare, de rafinament al mușchilor mici ai mâinii, de autocontrol și coordonare a segmentelor mari ale corpului. Ca să susțină creștere intelectuală, copiii au nevoie de conectare bună la sine înșiși, de conectare relavantă cu familia și cu societatea.

Au nevoie de activități care îi ajută să își înțeleagă și să își proceseze emoțiile, de activități care îi conferă roluri sociale, de tehnici de autoreglare a impulsurilor, a trăirilor în raport cu alteritatea. Din punct de vedere atitudinal, copiii au nevoie de oameni care îi ajută programatic să își dezvolte răbdarea, atenția voluntară, ascultarea activă, reziliența, empatia, etica, pofta de viață, curajul. Știu o mulțime de copii cu un intelect excepțional care au pierdut la nivel atitudinal, care nu au reușit să susțină cu perseverență, încordare și destoinicie ceea ce mintea a adus ca problemă.

Cursul meu despre asta vorbește – despre cum trebuie să înțelegem cele 3 niveluri care susțin dezvoltarea academică și succesul în viață.

Nu, nu e suficient să facem doar Română și Matematică. Iar dacă facem și Sport, și Dezvoltare emoțională și Atitudinală nu înseamnă că furăm din timpul dedicat academismului. Înseamnă că le integrăm în creșterea academică, drept piloni de susținere interioară și resorturi de creștere pe tot parcursul vieții.

De-asta zic eu că nu trebuie ratate Atelierele Oanei Moraru, pentru că acolo primim răspunsurile la toate întrebările noastre spuse şi nespuse şi pentru că trăim acele momente de „aha” care ne luminează.

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Vă aștept pe Facebook, mamide2 !