De vreo câteva zile, tot răsfoiesc albumele de fotografii, amintirile mai vechi pe suport de hârtie, unele mai șterse, mai decolorate, mai tremurate, altele, mai noi, virtuale majoritatea din păcate, cu un suflu mai proaspăt și culori mai vii. Dar toate indiferent că sunt noi sau vechi, șterse sau proaspete, alb-negru sau color, toate respiră bucurie și nu mă pot impiedica de câteva zile să tot zâmbesc la imaginile trecutului, la franturi din mine, pierdute, uitate, reînnodate acum.
Și îmi dau seama că de mult timp nu am mai făcut exercițiul acesta, al uitatului prin fotografii, al căutărilor de mine, de noi, cei de altă dată. Un exercițiu de care chiar îmi era dor: să redescopăr locurile pe unde am trecut, să revăd chipuri dragi de demult, să retrăiesc emoții frumoase, să surprind detalii de care nu îmi mai aduceam aminte…
Am pornit călătoria asta în timp la invitația Momondo, invitație de a scoate la lumină fotografia de călătorie preferată.
Dar îmi dau seama că nu pot, pur și simplu nu știu să aleg. E ca și cum cineva m-ar pune să aleg între cei doi copii ai mei sau ca întrebările acelea din copilărie ale vecinilor „pe cine iubești mai mult?” Nu am un răspuns pentru că toate îmi sunt dragi (deși, nu cred că reușesc să găsesc doua fotografii în care să îmi placă cum am ieșit).
Fiecare, în felul ei e o parte din mine, din lumea mea, din eu cea care am fost acum 20, acum 10 ani, acum 5 luni….
și îmi sunt dragi toate, cu hainele mai ponosite de timp, cu zâmbetul mai șugubăț sau frizurile ciufulite, cu prieteni duși care cine știe încotro, cu bunici plecați, cu părinți mai tineri…îmi sunt tare dragi și simt cum mă cuprinde iar un dor de ducă!
Nu știu de unde pofta asta a mea de a vedea, de a călători, de a cunoaște alte neamuri, alte tărâmuri, obiceiuri și credințe cât mai diferite. Mama și tata nu au călătorit, bunicii nici atât, doar bunicul în timpul războiului a ajuns până aproape de Praga. Dar nimeni din familia mea nu a plecat nici prea departe, nici prea des. Ba mai mult, orice plecare de-a mea, cât de mică în loc să-mi fie însoțită de bucurie și urări de bine, mi-a fost însoțită de nenumărate griji, sfaturi și teamă și mai bine nu, sau de ce…
Eu nu am simțit niciodată teama asta de lumea largă. Mie mi-a fost întotdeauna dragă lumea și mi-am dorit să o cuprind cât mai mult : să-i simt mirosurile, să-i gust aromele, să-i bat cărările, să-i pipăi marginile și să-i cuprind visele. Doar asta înseamnă să trăiești cu adevărat : să mergi, să vizitezi, să cunoști! Doar așa devii mai bogat! Doar așa te poți simți împlinit!
Ce neamuri și-or avea cuibărită genele în ADN-ul meu ? Ce combinații de popoare ?
Niciodată nu m-am simțit aparținând unui singur neam sau loc : copil fiind mă imaginam, nu….. chiar credeam că într-o viață anterioară am trăit în India; iuțeala la mânie și sângele înfierbântat mă fac să cred că am un puternic spirit latin, dar nostalgia întinderilor albe și nevoia de solitudine, calm și echilibru mă-ndeamnă să înțeleg că nici popoarele nordice nu-mi sunt deloc străine. Nu am preconcepții de locuri, neamuri și popoare. Deopotrivă îmi doresc să-i cunosc pe finlandezi ca și pe chinezi sau africani, neo-zeelandezi sau indieni. Dar tare mi-ar plăcea să știu ce e în gena mea, cine sunt eu cu adevărat!! Așa că mult am rezonat cu ideea concursului Momondo, The DNA Journey : ce poate fi mai frumos decât să descoperi științific câte lumi ascunzi în tine și să ai șansa să le vizitezi pe toate? Ca și cum te-ai întoarce acasă!!
Iar acasă….pot fi multe case! Pentru mine ar fi o adevărată revelație, cea mai bună terapie posibilă, cea mai cuprinzătoare lecție de psihologie și istorie a credințelor și religiilor! Ar fi recuperarea sinelui celui mai profund și găsirea răspunsurilor la întrebări pe care nu îndrăznesc să le pun. De unde și alegerea mea pentru fotografia preferată de călătorie : prima mea ieșire, pentru că de acolo, pentru că de atunci a început totul!
Aveam 6 ani și era pentru prima dată când vedeam marea.
Aveam 6 ani și era prima mea vacanță adevărată! Nu o vacanță clasică cu mama și cu tata ci o vacanță cu bunicii, verișorul meu de aceeași vârstă cu mine și prieteni ai bunicilor mei. Aveam 6 ani și cunoșteam pentru prima dată libertatea și imensitatea întinderii albastre. Aveam 6 ani și era pentru prima dată când călătoream noaptea…toată noaptea! Spre mare ! Aveam 6 ani și zburam pe plajă fără griji și fără teamă, culegeam melci mici albi și simțeam că lumea-i a mea, doar a mea iar eu trebuia doar să merg spre ea!
Aveam 6 ani! Eram curioasă, cu ochi mari și minte plină de întrebări surprinzătoare ! Ca orice copil! Aveam 6 ani și-mi râdea sufletul la ploaie, la zmee înălțate în soare, la scoici spălate de mare! Aveam 6 ani și înălțam castele strălucitoare în care mă visam o stea…luminoasă și mare ! Aveam 6 ani și-mi împleteam în gând vise despre o lume mare! Aveam 6 ani și-mi promiteam că de-acolo va începe călătoria mea cea mare : mă simțeam mică dar eram încrezătoare! Îmi intra soarele în ochi și zvârleam din picioare dar eram liniștită și zâmbitoare!
Aveam 6 ani, și-mi deschideam brațele mici să cuprind imensitatea lumii cea mare … și am rămas de atunci în acea îmbrățișare!
Aceasta e fotografia de călătorie ce mi-a deschis mintea, inima și gustul pentru tot ce e în lumea cea mare!
Articol scris pentru Spring Superblog 2017.
Mami de 2 