Clasa întâi cu coroniță

Nu prea știu cum e treaba cu frumoasele coronițe de sfârșit de an școlar. Pentru că eu nu primit coroniță decât în clasa a patra. Știți cum se spunea că în clasa întâi și a doua toată lumea ia coroniță. Ei bine, nu a fost și cazul meu. Nici acum nu știu să spun exact dacă lucrul acesta m-a afectat foarte tare sau dacă, dimpotrivă, m-a ajutat cu ceva, ambiționându-mă iată touși ca la final de ciclu primar să iau și eu faimoasa coroniță.

Cred că la început, când îi vedeam pe ceilalți, îmi doream și eu. Era un grup de vreo 4 – 5 care luau coronița și care păreau preferați indidferent de ceea ce făceau. Dar pentru doi dintre ei aveam o mare admirație, îmi amitesc și acum, și mi-aș fi dorit să fiu ca ei : era un băiat, micuț și firav dar tare inteligent și manierat – Cosmin, se numea. Îmi plăcea de el pentru că era deștept și pentru că de 1 Martie ne dădea la toate fetele mărțișoare. La vremea aceea era un pic neobișnuit, căci în genereal fiecare dădea mărțișoare numai cui dorea sau cu cine era prieten. Nu și Cosmin. Fiecare fetiță din clasă avea darul ei de la el iar numele ei era scris frumos pe o foaie de hârtie ce însoțea mărțișorul. Cosmin stătea întotdeauna în prima bancă și nu cred că era întrebare la care să nu fi știut răspunsul. Era liniștit și nu mi-l aduc aminte nici zbenguindu-se prin clasă, cum făceau ceilalți băieți, dar nici zâmbind.

Cea de-a doua persoană pe care o admiram era o fetiță, frumoasă, păr șaten, ochi mari – Mădălina. La fel de deșteaptă ca și Cosmin numai că parcă un pic mai. Pentru că Mădălina era și dezinvoltă, spre deosebire de Cosmin. Ea avea grupul ei de fete jucăușe și vorbărețe. Și existau și lucruri pe care probabil nu le știa atunci când era întrebată. Dar întotdeauna cădea în picioare.

Pentru că nu eram alături de ei pe podium – cu corononiță, probabil că mă simțeam nedreptățită și sufeream. Pentru că, în mintea mea, cumva ori doar ei meritau coronița ori și noi, grupul de 5-6 de după. Numai că lucrurile pe care nu le primești atunci când trebuie, sau pe care le aștepți prea mult, după aceea nu mai au nicio valoare…Așa că, în clasa a patra când, în sfârșit am luat și eu coroniță, nu a mai contat. Nu am rămas cu nici un sentiment de bucurie ori împlinire.

Miercuri, au avut și copiii din clasa fiului meu festivitatea de premiere. Cadrul a fost unul neobișnuit și anume Facultatea de Arhitectură. Cei mici au făcut o machetă gigantică după faimoasa poveste a lui Grifonel și a Semințicăi, despre care v-am povestit eu în mai multe rânduri. Au muncit mult; fiecare copil a avut pe machetă căsuța sa din tărâmul care i-a fost atribuit și a făcut-o singur, după priceperea lui și indicațiile doamnelor învățătoare și arhitect. Iar miercuri au expus macheta la Facultatea de Arhitectură. Apoi au fost premiați și au mers și la biblioteca Facultății. Probabil că zidurile bătrâne și cenușii s-au înveselit sub glasurile lor mici.

Fiecare copil a primit fix același număr de cărți cadou și aceleași cărți. Fiecare copil a avut coroniță, fix la fel! Au fost îmbrăcați în uniforma lor frumoasă – tricou roșu și eșarfe verzi. Cred că toți copiii s-au simțit valorizați, frumoși, deștepți și veseli. Exact așa cum sunt toți copiii.

Mama nu înțelegea anumite lucruri și pentru că i se părea total anapoda m-a întrebat de mai multe ori, având probabil impresia fie că nu am înțeles eu, fie că nu a auzit ea:

„Păi cum primesc toți coronițe ?” apoi revenea „Adică toți, toți?” și încă o dată : „Păi și departajare cum se mai face?”

“Departajarea se va face mai târziu, din clasa a cincea, deocamdată toți sunt la fel de buni. Mai târziu se vor specializa, fiecare va fi cel mai bun la ceva. Oricum nu prea sunt recomandate concursurile individuale până pe la vârsta de 11 -12 ani.”

Nu a fost deloc mulțumită de răspuns, nici nu a fost de acord cu aceste principii așa că a concluzionat pentru ea : „De-asta sunt copiii azi acum așa cum sunt”….

Cum or fi? Nu am mai întrebat-o! Pentru că, eu consider că nu a stat prea mult în preajma copiilor de acum ca să îi cunoască. Dar mie personal, copiii de azi mi se par extraordinari : inteligenți, adaptabili, intuitivi, dezinvolți. Atunci când li se permite să fie ei înșiși. Cred că și noi, generația mea, am fi putut fi altfel. Cred că și noi aveam resursele să fim mai mult dar nu ni s-a dat voie. Nu ni s-a dat încredere. Nu ni s-a insuflat speranță. Am fost puși, mult prea de timpuriu să lucrăm unul contra altuia și mai ales contra noastră. Să nu facem de rușine și să facem mândri. Iar noi…noi, sufeletește, eram undeva în afara tuturor acestor ambiții părintești.

Copiii noștri au avut miercuri coronițe și au fost tare frumoși! Și asta e normalitatea la 8 ani!

Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe Facebook și dați de veste și altora. Mă înclin!

crediti foto : prof. Catalina Ganea 🙂 & părinții