Când îi auzeam pe parinții mei că eu am fost planificată la 4 ani distanță față de sora-mea cu scopul precis de a le fi și lor ajutor în cresterea mea, mi s-a părut total injust. Eu nu mi-am planificat copiii, nici anul, nici luna când să vină – deși poate ar fi trebuit să țin un pic cont și de astre, dar ce mai pot face acum decât să accept situația și să mă consolez cu gândul că atunci când or fi mari, copiii mei minunați vor da măsura adevăratului lor caracter voluntar și deschizător de drumuri pe care îl au și care la această vârstă e atât de greu de accepat de adulții din jur.
Așadar mi s-a parut nedrept ca responsabilitatea creșterii și educării unui copil să fie împărțită de parinti / ori delegată uneori fratelui cel mare care, oricât de mare ar fi el, până la urmă tot un copil e.
Imi sună și acum în ureche vorbele maică-mii : “Flori, fata!” “Flori, ai grija de fată!”; “Nu pleci nicaieri dacă nu iei fata!”; “Să ții fata de mână!” – la care soră-mea răspundea mereu …”da, da, de picior!”
Nu, nu mi-o luam peste ceafă imediat ce ai noștri dispăreau din peisaj dar simțeam că sunt o povară pentru sora mea, și ar fi dat orice să scape de grija si prezența mea mai ales că eu eram tare mămoasa, credulă și cuminte …și cred și pârâcioasă un pic. Nu din răutate ci din naivitate (ca să nu zic prostie).
Iată deci că înțelegeam de mică tare bine povara pe care fratele cel mare o poarta și care nu i se cuvine deloc. Așa că îmi spuenam eu că eu nu voi repeta niciodată greșelile părinților și nicidecum nu voi pune presiune pe fratele mai mare. Și chiar am încercat să procedez așa, numai că uneori…
Părinții apeleaza la copiii cei mari spre ajutor și înțelegere ori complicitate >>
nu pentru a-i împovăra ori a le transfera din responsabilități ci pentru au impresia că aceștia, mai mari fiind, au și capacitatea de a înțelege mai bine dezvoltată decât cei mici. Sunt deci mai raționali și mai înțelepți. Numai că în preajma copiilor mici, copiii mari au și ei tendința de a se purta ca cei mici – pentu a atrage atenția părinților, pentru a arăta că și ei au nevoie de grija și dragostea și înțelegerea lor.
Intr-o singură săptămână cred că l-am auzit pe copilul cel mare de vreo 3 ori spunându-și oful dempre cât de greu e cu sora cea mica. Am remarcat că de fiecare dată când sunt doar eu cu ei devine și mai responsabil decât este de obicei. E înțelegător și încearcă să ajute cu tot ce îi stă lui în putere, ori cu lucruri pe care în zilele în care suntem cu toții, le tergiversează.
Poate e o presiune inconștientă pe care și eu o transmit către el sau poate este el mult mai dispus să empatizeze.
de exemplu, simplul mers cu sora lui de la metrou ori grădi către casă poate fi o corvoadă căci, vorba cântecului : știi când pleci dar nu știi când ori unde ajungi, unde te oprești, ce ocolișuri trebuie să faci. Așa că de fiecare dată trebuie să am o țintă precisă.
Și încep prin anunțarea obiectivului. Il explic și îl repet de câteva ori ca să fiu sigură că e auzit și nu e uitat. Exemplu : trebuie să mergem cu metroul, mergem să îl luăm pe Arthur, mergem la magazin sa luăm lapte, etc. Apoi, construiesc povestea pe marginea obiectivului anunțat și repetat… Deci sunt într-o permanentă alertă.
Nu e deloc de mirare că îl aud pe copilul cel mare constatând…
- “mama, dacă eram doar noi doi era mult mai ușor. “
- “Cum așa măi Arthur ?”
- ” Păi nu trebuia sa ne mai oprim de atâtea ori și să îi explicăm Amyrei să meargă, ori să o păcălim….”
în altă seară, ajunși târziu acasă, de fapt ca de obicei – dupa 08.30, mă invită să stau și eu la masă : “hai mama, vino să stai și tu jos, să stăm și noi ca niște prieteni”. M-am oprit deci și m-am așezat cu mare drag (Doamne când ai crescut băiatul meu ) și mai că-mi părea ca și când m-ar fi scos și în oraș fiul lmeu !
Nu mă îndoiesc că ai mei copii se iubesc mult. Văd dovezi ale dragostei lor zilnic, văd gesturi care imită, văd mâini care ocrotesc și vorbe care mângâie și explică. Uneori sunt uimită de gesturile lor de tandrețe.
Alteori sunt însă exasperată de țipetele lor…mai degrabă ale ei : căci așa simte că poate avea câștig împotriva lui. De îi auzi din afară crezi că e vina lui, ori dacă îi urmărești de apropae vezi că ea vrea tot ce e al lui : cărțile lui, stiloul lui, foaia lui, scaunul lui, locul lui, pușca lui, atenția lui !!! El nu cedează și ea țipă…
Evident că orice încercare rațională de a ajunge la ei în aceste momente e iluzorie : ea nu poate, el se încăpățânează !
Iată-mă deci iar în postura părinților mei și rugându-l pe el să cedeze (chiar dacă nu e corect !), forțându-l uneori chiar, deși îmi cer scuze și-i spun că știu că nu e vina lui, numai că…
Cel mai frumos e însă când fratele mare își ea singur rolul de frate mare. El îi explică atât de calm, de frumos și de blând ori găsește soluții alternative. Iar ea, când el îi vorbește așa nu îl refuză niciodată, înțelege, colaborează, râde ! Pentru că Gigi, Ghighi, Gigilica, Bobi, Bobiță îi soarbe pur și simplu cuvintele : Fratele mai mare e un fel de zeu iar cum zice ori ce face el e absolut fascinant ! Văd asta în ochii ei !
De aceea poate fratele mai mic vrea și el și atunci totul se transformă în … “eu, euuuuu” ori “al meu, al meuuuuu”. Iar fratele mai mare trebuie să aibă un plan de rezervă pregătit, și să fie disponibil să negocieze. Ori poate să cedeze, să înțeleagă…..
Greu să fii frate mai mare! Dar și frumos tare !
Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit pe aici. Te aștept și pe mamide2.
Foto credit : copilul.ro; suntparinte.ro; totuldespremare.ro;
Mami de 2 