Cum supraviețuim preadolescenței?

Există o grămadă de cărți care te învață ce să faci cu un toddler, cum să îl crești, cum să reacționezi când are un tantrum. Cărți care să te ajute să înțelegi însă un adolescent sau (pre)adolescent sunt prea puține (sau scade focusul nostru, al părinților?). Concluzia majoră a tuturor și a specialiștilor este însă una singură :”răbdare”. Părinții, profesorii, adulții din jurul (pre)adolescenților trebuie să aibă răbdare și empatie. 

Specialiștii vorbesc despre hormonii care tropăie în aceste trupuri – la început firave dar care se transformă sub ochii noștri. Si da, și noi adulții stim ce ravagii fac în noi hormonii. Mai ales noi femeile în anumite perioade din lună cunoaștem aceste aspecte. Cu atât mai mult la copii, unde schimbarile sunt evidente.

• 

Mai ieri erau bebeluși pufoși numai buni de ronțăit, acum sunt bărbați/ femei în devenire : locul pufoșeniei e luat de mușchi puternici din ce în ce mai bine conturați. Pilozitatea își face apariția peste tot, mirosurile devin din ce în ce mai puternice, coșurile le dau bătăi de cap (panica!!!).

Si acestea sunt doar schimbări pe care le vedem la exterior. In interior, tumultul e și mai mare!! Evident mulți dintre noi vor spune “și eu am fost domn’le adolescent și nu aveam atâtea fitze și mai ales nu am făcut probleme părinților mei.” Posibil! Eu am fost sigur un copil cuminte și foarte comod pentru părinți dar asta nu înseamnă ca eu eram “bine”. Probabil mi-am înfrânat o grămadă de porniri specifice vârstei si am acumulat frustrări  (ce si-au facut apariția mai târziu) ori poate regrete. 

Pentru părinți  este “comod”  să ai un copil “cuminte”, un copil care stă la locul lui, care e conștiincios și mai ales care își cunoaște locul. Dar cum e pentru copil oare? Nu e contra productiv pentru el ? Pentru că, din dorința de a fi pe placul părinților/adulților din viața lui, din dorința de a fi acceptat si de a se simți iubit, copilul își neagă cumva adevarata sa natură. Evident nu toți copiii sunt la fel, nu toți au o natură impetuoasă ori colerică. Unora le este foarte la îndemână sa fie ascultători și conștiincioși dar inclusiv acești copii mai liniștiți trec prin pubertate. Iar această perioadă nu e tocmai ușor de dus. Ba, aș îndrăzni să spun că pentru cei care nu se exteriorizează, ar putea fi chiar mai greu și cu consecințe în mulți ani de terapie la vârsta adultă. 

Mai ieri, copilașii ne ajungeau până la cot, acum sunt cât noi. Mai ieri erau mega fericiți când ne duceam sa îi luam de la grădiniță/ școală și ne săreau în brațe, azi sunt în stare să treacă pe lângă noi pe stradă fără să ne salute. Poate fi dureros? Sigur!! Dar nu în asta trebuie să ne cantonăm! Nici să facem pe victimele, nici pe uzurpatorii!! Nici sa plecăm urechea la vecina care ne apostrofează că “prost i-am mai crescut!”. 

Noi, părinții, mai ales acum la vârsta pubertății lor, ar trebui să le arătăm că le suntem aproape, că suntem plasa lor de siguranță și…să avem încredere în ei!! Si în noi!

In ei că știu să aleagă, că nu se lăsa influențați de tot ce e mai rău ori periculos. In noi, că tot ceea ce am pus în ei nu s-a pierdut în vânt! Chiar dacă uneori, de cele mai multe ori, așa pare! Pentru că e al naibii de ușor, acum chiar să se ducă în vânt, dacă simt că pierd sprijinul nostru.  

• 

(Pre)adolescenții noștri nu sunt decât niște copii minunați prinși în corpuri aproape adulte, pe care nici ei nu le cunosc bine, cu sentimente contradictorii greu de controlat. Peste zi vor libertate și responsabilitate,  seara s-ar cuibari la pieptul tău așa cum făceau când erau mici. Acum vor intimitate și îți trântesc ușa în nas, peste câteva clipe îți caută prezența. Nu te vor, dar e important să te știe acolo aproape, în caz de…Nu au nevoie de tine, știu ei mai bine, dar cum dau de greu se întorc spre tine să vadă tu ce ai face/ zice într-o anumită situație. 

E grea tare (pre)adolescența asta dar trebuie să ne aducem aminte că uneori e mai grea pentru ei. Nu degeaba se spune că orice tânăr care supraviețuiește adolescenței trebuie să meargă în terapie :).

Pentru noi e greu de dus pentru că ne e frică, frică pentru viitorul lor, frică să nu facă alegeri proaste, frică să nu facă greșeli pe care nu le mai pot repara. Pentru ei e greu de dus pentru că se schimbă totul. Nimic din ce era valabil nu mai e la fel. Ei nu mai sunt la fel. E greu de dus corpul aceasta care se transformă neîncetat. E greu de luptat cu sentimentele contradictorii. E greu să vrei să fii adult pe de o parte dar să fii în același timp copil. E greu ca cei din jur să te perceapă aproape “adult” dar mintea ta sa fie uneori tot la 8 ani. Ori, mai grav, să fii tratat în continuare ca un copil iar tu să te simți atât de “matur”.

As putea trage o concluzie ? Pentru a supraviețui acestei perioade,  noi părinții avem nevoie de muuuuulta răbdare, empatie și stabilitate/fermitate. Ar trebui să mai înțelegem că ai noștri copii, adolescenți în devenire au nevoie de Spațiul lor, de Intimitate, să se simtă parte a unui Grup de prieteni și să ne simtă pe noi, familia ca pe o plasă de siguranță. Aceștia ar fi pilonii pe care se sprijină lumea schimbatoare a adolescenților. 

Voi cum vă descurcati cu adolescentii voștri? Ce pârghii aveți sa-i păstrați aproape de voi fără să le îngrădiți dezvoltarea dar să vă asigurați că totusi păstrează drumul drept?
Sunt Laura. Va aștept pe mamide2 cu tips and tricks verificate de voi.