Abilitățile sociale se învață în familie. Dar câți dintre noi venim din familii unde am văzut relații sociale sănătoase? Câți dintre noi,  știm să avem relații sociale și să le întreținem? De câte ori nu s-a întâmplat să te revezi cu un vechi prieten, să te simți invadat de bucurie și sub impulsul momentului să vă promiteți unul altuia că vă veți revedea cât mai des? Apoi, cumva, trec iar lunile, anii și… nu vă mai vedeți.

Asta se întâmplă pentru că, neuronal, nu avem aceste circuite cerebrale create.

Deși pe moment ne simțim foarte, ne dăm seama cât de frumos este să fim înconjurați de prieteni cu care avem aceleași puncte de interes, neuropsihic nu putem susține acest nou comportament decât cu o voință conștientă.

Este ca atunci când vrei sa ții o dieta, vezi rezultate primele 2 – 3 zile, te simți chiar bine, dar apoi din puterea obișnuinței, “cazi iar în păcat”, adoptând aceleași comportamente nocive anterioare, cele pe care creierul tău le cunoaște foarte bine. 

Că e vorba de dietă alimentară, de schimbarea unui mod de viață sau de relații, este același lucru. Creierul funcționează la fel. 

Ne plângem că ai noștri copii stau prea mult în casă, la calculator, că nu mai știu să socializeze… că de când cu pandemia aceste comportamente antisociale s-au accentuat. Perfect adevărat. Mai ales în această eră a tehnologiei unde lucrurile se întâmplă/ se schimbă cu o viteză năucitoare și unde contactul fizic este înlocuit de cel virtual.

Chiar dacă (împinși de la spate, ies afară) nu știu să comunice între ei. Îi vezi în grupuri, uitându-se tot pe device-uri, doar că schimbă mediul. Reacțiile, gesturile sunt strâmbe, scurte, disociate.

De unde învață ei abilitățile sociale? De pe rețelele de socializare? Din contactele virtuale la diferitele cursuri la care participă? Alienarea aceasta socială este oare doar a lor? De câte ori ne văd pe noi părinții, că ieșim cu prieteni, că mergem la teatru, la film, ca păstram legaturile cu prietenii, că ne intră în casă prieteni/ vecini/ cunoscuți? 

Suntem niște insule de singurătate.

Veți spune că nu e același lucru, că noi adulții avem responsabilități, muncă, rate, traiul de zi cu zi, sănătate… nu avem timp de prostii/ cafele/ timp pierdut. Doar că ai noștri copii învață (și) de la noi. Suntem primele lor modele. Inconștient, îi programăm pentru a fi antisociali. Punem pe loc secundar aceste abilități și apoi ne plângem de alienarea lor.

Poate ar fi momentul să ne aplecăm mai mult asupra acestor lucruri. Să petrecem mai mult timp cu noi și să ne facem timp și pentru prietenii noștri adulți. Să avem pasiuni în care să ne investim. Si apoi, când suntem cu ei, chiar să fim acolo 100%.

Este nevoie însă de multă conștientizare și perseverență pentru crearea acestor noi conexiuni neuronale ce vor genera apoi noi comportamente. 

Laura Gherghe

Posted by:lauragherghe

Lasati un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s